De la Revoluție încoace, comunitatea de afaceri și cea a consultanților de mediu au avut nevoie una de cealaltă în momente-cheie, momente în care consultanților li s-a cerut expertiza în domeniul conformării legale, expertiză obligatorie, necesară și foarte utilă pentru obținerea avizelor, acordurilor și autorizațiilor de mediu, și, ideal vorbind, pentru o gestiune durabilă a mediului.
Piața consultanței legale de mediu din România este una caracterizată de multe anomalii, chiar dacă ele nu au ieșit la iveală decât în circumstanțe scandaloase, când presa a dezvăluit cazuri de corupție în care, după tipare obișnuite, anumiți industriași obțineau acorduri sau autorizații de mediu pe căi aparent legale, dar acestea nu valorau nici măcar cât cerneala cu care fuseseră scrise, pentru că mediul înconjurător și sănătatea publică erau afectate vizibil.
De altfel, munții de deșeuri, poluarea repetată a atmosferei, defrișările ilegale cu participarea complice a unor jucători din industria lemnului, râurile în care nu rezistă decât speciile invazive, ariile „protejaților” (scuze, protejate) pline de parcuri de eoliene și multe alte probleme de mediu încă pătează pretențiile de sustenabilitate ale companiilor și autorităților, și trădează exista deficiențelor profunde și persistente în sistemul de reglementare și control al conformării.
Ne-ar trebui volume întregi să investigăm cauzele pe întreg circuitul decizional și de control, dar niciun român rațional nu poate contesta realitatea că starea mediului în România este dezastruoasă, și că mare parte din responsabilitate cade pe umerii autorităților și abia apoi pe umerii tuturor, la nivelul conștiinței și al bunului simț.
Azi vreau însă să discut despre una dintre cauzele stării dezastruoase a mediului în România – ceva ce voi denumi prin expresia „expertul-ștampilă”. Știu că am renunțat la ștampilă de câtva timp, numai că atitudinea de tip „ștampilă” nu a dispărut, ci trăiește bine-mersi, hrănită în continuare de reglementări, de autorități și, culmea, de experți de mediu.
Pe scurt, orice companie sau organizație care vrea să investească într-o afacere sau activitate cu impact asupra mediului este nevoită, potrivit legii, să solicite un aviz și/sau acord de mediu la momentul studiului de fezabilitate, apoi o autorizație de mediu la finalizarea lucrărilor, înainte de punerea în funcțiune. În cazul acelor activități cu risc important de deteriorare a mediului, investitorul are obligația să angajeze un expert de mediu care să evalueze profesionist și independent impactul proiectului asupra mediului. Evaluarea este apoi supusă dezbaterii publice și aprobării de către autorități. Consultanții ar trebui (ipotetic, deși sunt plătiți de solicitanții avizelor/autorizațiilor) să fie independenți și să facă evaluări complete, profesioniste, competente, care să arate cum și cât ar fi afectat mediul înconjurător, și să propună soluții pentru diminuarea impactului până la nivelul suportat de mediul înconjurător. Acest nivel este determinat adeseori de limite arbitrar stabilite de instituții birocratice, nu calculate ținând cont de suportabilitatea componentelor de mediu specific afectate de investiția propusă. Acești consultanți sunt considerați „elita” experților de mediu, fiind „atestați” profesional de Ministerul Mediului sau, mai nou, de o organizație profesională a experților de mediu, sub supravegherea Ministerului.
Așadar, schema pare simplă: investitorul angajează un consultant atestat care evaluează impactul, furnizează soluții convenabile; publicul este consultat și își dă sau nu acordul (deși nu poate avea un drept de veto), iar autoritatea de mediu emite actul de reglementare sau, după caz, îl respinge. Ce-ar fi greșit în tot acest circuit? Ei bine, cei aproape 20 de ani de experiență în consultanță în România și în lume mi-au oferit ocazia să compar piețele libere versus piețele reglementate din diferite țări pe segmentul acestor servicii de expertiză de mediu, și pot spune hotărât că procesul atestării din România este unul intens birocratic, care nu își atinge obiectivele tocmai din această cauză, care produce oportunități pentru corupție și este jignitor pentru experți. Vin și explicațiile.
Am trecut și eu procesul de „atestare”, cândva mai spre începutul carierei, am sfârșit pe o listă „oficială”, am rămas cu unele lecții interesante din atestarea în sine, dar ceea ce m-a surprins foarte repede a fost felul în care investitorii priveau această listă și abilitățile mele „atestate”. Am fost sunat de sute de investitori, ba chiar de zeci de companii de consultanță, care, paradoxal, nu aveau nevoie de serviciile mele „atestate”, și mi-au spus-o franc. Tot ce aveau nevoie era „ștampila mea” de „expert atestat”. Nu rare au fost situațiile când am încercat să explic ce presupune procesul de evaluare a impactului asupra mediului și că le este de folos lor, investitorilor sau consultanților, să știe cum stau lucrurile în realitate, chiar dacă tot ceea ce autoritățile cer este un top de hârtie scris și semnat de „expertul-ștampilă”. Răspunsul aproape consecvent era: „Perfect de acord, numai că nu vrem să ne legăm la cap cu o evaluare complicată, câtă vreme tot ce ni se cere este o documentație ștampilată de un expert atestat”. Am trăit situația bizară când consiliam un client pentru a elimina complet emisiile atmosferice dintr-un proces de producție, lucru care trebuia notificat autorităților spre modificarea autorizației de mediu, când clientul a fost „sfătuit” să lucreze cu… „experți atestați”. De dragul relației autoritățile, clientul a cooptat un astfel de expert, gata pregătit să „pună ștampila”. A fost una dintre cele mai jenante situații din cariera mea – nu pentru mine (proiectul în sine era un succes ce s-a replicat în toate cele 14 fabrici ale clientului la nivel mondial), ci pentru „expertul-ștampilă”.
Ce vreau să spun este că procesul de atestare nu îmbunătățește cu nimic calitatea evaluărilor de mediu, pentru că stimulează formalismul și birocrația. Piața reglementată a serviciilor de consultanță de mediu din România este o piață unde consultanții care câștigă sunt cei „recomandați” și unde, paradoxal, ți se cere să fii independent și să nu te afli într-un conflict de interese, în condițiile în care institute de cercetare aflate în subordinea Ministerului sunt actori exact pe piața pe care Ministerul care le-a atestat le și aprobă studiile de mediu. Mai mult, au trecut 30 de ani de capitalism, dar birocrații sistemului nu par să fi înțeles că studiile de mediu sunt atât de multidisciplinare încât nicio persoană fizică nu însumează toate potrivite complexității lor, și că atestarea hrănește formalismul pieței și îi înjosește pe specialiști.
Mai nou, la Ministerul Mediului a reînviat o inițiativă de pe vremea unei guvernări trecute, potrivit căreia statul se retrage din procesul de atestare, pentru a face loc unei asociații profesionale private, care îl preia și îl conduce după reguli și la tarife proprii. Când ideea a apărut pentru prima dată, beneficiarul nu era încă pregătit (adică asociația profesională în cauză), sau, ca să fim mai preciși, existau niște scandaluri de corupție în zona protecției mediului cu legături către persoane fizice și juridice care activau și pe piața de consultanță dar și în astfel de asociații. Nu era momentul optim, așa că ideea a fost abandonată. Acum asociația există, chiar dacă (încă) nu este desemnată oficial. Trec peste faptul că procesul de atestare este identic cu cel de până acum (nu se schimbă nimic în esență), că este chiar mai birocratic (prin reducerea valabilității atestatelor, ca și cum azi poți fi expert atestat, dar într-un an te alegi cu amnezie) și că lasă o piață aparent liberă în mâinile unei organizații private, desemnată și așa după unele criterii bizare pentru scopul atestării (de exemplu, nu pricep relevanța cerinței ca această organizație profesională să aibă certificare ISO 14001, nu am întâlnit-o nici măcar în țări din lumea a treia).
Mi-am pus însă, și ridic următoarele întrebări: La urma urmei, de ce avem nevoie de atestarea consultanților? De ce nu ne preocupăm mai degrabă ca angajații din agențiile de mediu, care evaluează studiile consultanților, să fie pregătiți corespunzător, pentru a crește calitatea studiilor, iar cine rezistă pe o astfel de piață, să reziste, cine nu, nu?
Dacă autoritățile pot respinge oricum studiile „experților atestați” dacă acestea nu respectă cerințele de conținut, nivel de detaliere, calitate etc., de ce îi mai atestăm? De ce trebuie să inventăm o cămilă inutilă (procesul de atestare vechi, prin Minister) sau o struțo-cămilă (cel nou, prin asociația profesională desemnată tot de Minister), dacă, în esența lui, procesul de atestare nu garantează nimic legat de calitatea studiilor? De ce trebuie să cheltuim resurse pentru atestarea acestor experți, dacă atestatele sunt folosite ca niște cartele de acces la o piață defunctă, birocratică și disfuncțională?
De ce trebuie pusă atestarea în mâinile unei organizații private ai căror membri (nota bene – membri cotizanți) sunt participanți tocmai pe această piață? Nu este un conflict de interese? Nu își pune nimeni problema controlului pieței tocmai din acest motiv? De ce să îi umilim pe specialiștii de mediu forțându-i să devină „experți-ștampilă” și atestați de… competitorii lor?
Oare nu putem învăța de la țările occidentale că ceea ce ne trebuie sunt studii de o calitate mai bună și o interacție mai profundă între cei trei actori – investitor, consultant și autoritate – pentru a minimiza impactul asupra mediului?
Întrebări pentru un ministru liberal. Poate.
La foarte scurt timp după prima (și ultima) atestare, am renunțat să fiu interesat de această piață. Nu m-am imaginat niciodată un „expert-ștampilă” și cunosc mulți experți de mediu care îmi împărtășesc opiniile. Apoi am convingerea că firmele și organizațiile responsabile față de mediul înconjurător nu își doresc „experți-ștampilă”.
Sursa:greenreport.ro